Caz real: Ana, mama perfecționistă și epuizată. Cum a învățat să se oprească.

Astăzi vă povestesc despre Ana.

Poate o veți recunoaște în voi.
Poate o veți recunoaște în prietena voastră.
Poate e mama voastră.
Poate sunteți voi acum.

Simptomele: epuizare, iritare, furie

Ana a venit în terapie epuizată, furioasă, iritată pe toți – mai ales pe soțul ei.

„El nu face nimic. Nu mă ajută. Nu mă aude.”

Voia o pauză. O pastilă. O soluție rapidă.

Dar adevărul a ieșit la suprafață: Ana nu era furioasă pe el. Era furioasă pe ea.

Când am întrebat-o: „Tu ești atentă la tine?”, a început să plângă.

Copilăria: rădăcina furiei

În ședințele de terapie, am descoperit că Ana a crescut cu o mamă perfecționistă și critică.

• O mamă care se înfuria dacă Ana spunea „Nu pot”.
• O mamă care nu permitea greșeli.

Așa că Ana a învățat că trebuie să demonstreze. Că e iubită doar dacă face.

Și a crescut cu convingerea:

• „Nu sunt suficientă.”
• „Trebuie să le reușesc pe toate.”
• „Dacă nu reușesc, pierd iubirea mamei.”

Aceste tipare s-au reflectat mai târziu și în relația de cuplu.

Cum se manifestă azi: partenerul pasiv și furia proiectată

Ana a atras un partener la polul opus: un bărbat care nu se implică, care „nu o vede”.

Dar partenerul doar reflecta o rană veche: nevoia de validare și lupta pentru iubire.

Atunci când oboseala o dărâma, Ana nu se oprea. Se înfuria pe ea.

Se enerva pe corpul ei, pe faptul că nu mai are energie, pe comparația cu alții.

În inconștientul ei, dacă ea nu mai poate, înseamnă că nu mai e iubită.

Pașii din terapie – cum am lucrat

1. Normalizarea emoțiilor

Ana era convinsă că e „defectă” pentru că se enervează, că „nu e normal” să vrei să țipi, să pleci, să nu mai poți.

Am făcut loc pentru furie. Am dat voie să doară. Am lăsat-o să nu mai fugă de ea însăși.

A început să-și recunoască trăirile fără rușine și să-și vorbească cu blândețe.

2. Conștientizarea patternului

Totul părea despre prezent: soțul, copilul, rutina.

Dar în profunzime, Ana încă încerca să fie „fetița bună” din ochii mamei.

Am lucrat separarea de vocea mamei – și Ana și-a regăsit propria voce.

3. Separarea de vechiul program

Am pus întrebări-cheie:

• Cine ți-a spus că nu ai voie să te oprești?
• Ce pierzi dacă spui: „Azi nu pot”?
• Cine ești tu când nu mai ai nimic de demonstrat?

Ana a înțeles că loialitatea față de povestea din copilărie o ținea captivă.

4. Reparenting: Ana devine mama de care avea nevoie

A învățat să spună „Nu pot azi”, „Nu mai fac asta singură”, „Am nevoie de ajutor” fără rușine.

A învățat să-și permită odihna. Să nu se abandoneze.

5. Schimbarea relației

Când Ana a început să pună limite și să ceară altfel, soțul ei a reacționat diferit.

Pentru că ea s-a schimbat, s-a schimbat și dinamica relației.

Au apărut frustrări, da. Dar Ana a învățat să ceară cu blândețe, nu cu ciudă, nu ca dintr-o datorie, ci din iubire.

Concluzia esențială

• Epuizarea nu e despre ceilalți. E despre cât de mult tragem de noi ca să fim văzuți.
• Furia nu e despre partener.
• Ceilalți ne arată cum ne comportăm noi cu noi.

Când ne tratăm cu iubire, ceilalți învață să ne trateze cu respect.
Când ne abandonăm, ceilalți simt că au voie să ne abandoneze.
Nu pentru că sunt răi, ci pentru că noi le arătăm că „asta e permis”.

Întrebarea pentru tine

Dacă te-ai regăsit în Ana, poate e momentul să nu mai cauți salvarea în afară.
Ci să te întrebi sincer: Cum mă tratez eu pe mine?

De aici începe adevărata schimbare.

Dacă vrei să începi și tu procesul de Reconstrucție Interioară, descoperă metoda mea aici (link către articolul despre metodă)